Arhivă | Ianuarie 2017

Mi-am construit în suflet cele mai înalte ziduri doar pentru că vreau ca tu, dragule, să fii atât de hotărât să mă iubeşti încât să vrei să le treci pe toate

Numai un om dispus să lupte pentru tine până la final va fi determinat să te iubească mereu, sa continue să te iubească indiferent dacă va fi bine sau rău. Numai un om care a luptat pentru tine îşi va da seama că, greşind, te va putea pierde uşor… Şi numai un om care s-a străduit să îţi vindece rănile din suflet , acele răni pe care le-a găsit lăsate de alţii, îşi va da seama cât eşti de fragilă, dar şi de puternică, cât eşti de frumoasă, dar şi greu de iubit… Cred că numai un om care a învăţat să te iubească cu bune şi rele va putea să te accepte şi să te iubească chiar şi în acele zile în care vei vrea, pur şi simplu, sa trimiţi totul la dracu’şi să pleci departe de orice şi de oricine.

Mi-am construit în suflet cele mai înalte ziduri doar pentru că vreau ca tu, dragule, să fii atât de hotărât să mă iubeşti încât să vrei să le treci pe toate. Am închis toate uşile către suflet pentru că vreau să văd cine bate la ușă, cine se descalţă şi cine insistă fiind mânat de dorinţa de a cunoaşte, de a descoperi şi de a iubi. M-am închis pe mine însămi departe de toţi cei care m-au pierdut şi ştiu că le-am făcut treaba mai grea celor care încearcă să mă descopere, însă oamenii care nu obosesc încercând să ajungă la un suflet, nu obosesc mai apoi nici să îl iubească.

Dragul meu, femeile care au fost rănite cândva de oamenii incapabili să le iubească aşa cum meritau, ajung să fie ceva mai reci, ceva mai selective, ceva mai greu de iubit. Dar ele merită eforturile tale, merită să fie iubite, merită să încerci să le înţelegi. Şi merită să lupţi alături de ele pentru a trăi fericiţi. Merită al dracului de mult!!!

 

 

Anunțuri

Iartă-mă, te rog din suflet!

lacrimi-poza-25-76664x500E complicat, nu pot să încep, nu ştiu cum, nu ştiu de unde…o mie de gânduri îmi bântuie mintea, toate vor să se facă auzite,îţi cer iertare, ştiu că am greşit…simt că trebuie să fac asta, poate că am devenit dependenta de tine, îmi lipseşti chiar dacă a trecut puţin timp de cand am vorbit, mi-e dor de tine, am nevoie de tine să mă ţii cu picioarele pe pământ, să îmi spui că totul va fi bine şi că eşti lângă mine…din milioane de oameni eşti singurul care a reuşit să mă liniştească. Însemni enorm de mult pentru mine ,uneori mă gândesc dacă e bine sau nu…nici eu nu ştiu ce să imi răspund, ajuta-mă tu…
Îmi face rău dar in acelaşi timp mi-e bine lângă tine…ştiu, sunt o ciudată!
Iartă-mă că poate uneori te-am sufocat cu atenţie, dar am făcut-o pentru că eşti important pentru mine, pentru că eşti special aşa cum am spus-o in nenumărate rânduri (ştiu că nu ţi-a plăcut când îţi spuneam asa). Mi-e greu să nu ştiu de tine o zi întreagă!
Îmi cer iertare, m-am comportat copilăreşte şi te-am dezamăgit dar am nevoie de tine ca de aer, te rog frumos încearcă să mă ierţi şi să treci peste. Tu ai dat un sens vieţii mele de când te-am cunoscut, acum ce rost ar mai avea viaţa fără tine??? Ajută-mă să nu mai repet greşelile făcute faţă de tine, arată-mi alea pe care să păşesc fără să îmi rãnesc sufletul care acum plânge de dorul tău.

Totul e trecător dar nu uita că eu am trecut prin viața ta cu dorința de a rămâne !

Da, totul trece. Trec anii prin noi și prin anii noștri trec oameni. Unii trec pentru câteva secunde pe trotuarul de vis-a-vis și nici nu ii observi, alții trec câteva ore la o cafea – doar o dată sau ani la rând.
Sunt femei care îți trec prin așternuturi pentru o noapte… sau pentru o viață.. De cele mai multe ori tu decizi cine doar trece și cine chiar rămâne.
Când te-am văzut zâmbind pentru prima oară mi-am spus că asta nu este un zâmbet care doar să treacă prin viața mea. Mi-am spus că asta e zâmbetul care vreau să calce zilnic pragul casei mele. Si ne-am început povestea…eu cu dorința de a rămâne, tu cu ideea că totul e trecător. Ne-am învățat unul pe altul și apoi unul cu altul. Am construit împreună și am dărmat separat. Timpul trecea și noi rămâneam.
Zâmbeai des la început și de cele mai multe ori motivul din spatele zâmbetului tău, eram eu. Ai început să crezi și tu că unii oameni sunt meniți să rămână și tot atunci ai început să consideri că „rămasul” e o datorie pentru celălalt. Ai început să consideri că nu mai datorezi nimic înapoi, nici măcar zâmbetul de la început. Ai început să crezi că voi rămâne chiar dacă tu lipsești din ce în ce mai des și chiar dacă planurile noastre încep să se separe. Ai crezut că voi rămâne chiar și în timp ce restul continuau să treacă…uneori pe trotuarul de vis-a-vis și uneori prin așternuturile noastre…Si am rămas o vreme.
Faptul că rămâneam doar iți întărea convingerea că voi fi acolo pentru totdeauna, că nicio durere nu e îndeajuns de mare cât să mă îndepărteze. Nu mă surprinde că atunci când am ales să plec, tu ai ales să mă condamni. Nu mă surprinde că ai spus cu nonșalantă că dacă te iubeam, te iertam și de data asta, că nu a fost cu nimic mai grav decât dățile trecute.
Știi? Eu mereu am crezut că inima are o memorie separată. Că ceea ce mintea uită, inima păstrează. M-am mințit de multe ori că e ultima oară și că de acum încolo vei rămâne și tu, nu numai eu. M-am mințit de atâtea ori că de acum încolo eu voi deveni importantă pentru tine, atât de importantă cât să-ți pese dacă mă doare. M-am mințit că vei tine cont de ceea ce îmi doresc și că vei aprecia că am rămas chiar dacă nu mai aveam de mult nimic din ceea ce îmi doream. Nu ai apreciat nimic. Doar m-ai judecat că n-am mai rămas încă un pic.
Dintr-o memorie care nu se șterge niciodată, din singura care nu trece și doar rămâne, din inimă, îți spun că te-am iubit. Ti-o stau dovadă toate momentele în care am rămas și am crezut în tine, toate momentele în care lumea mă considera nebună.
Iartă-mă că n-am putut rămâne pentru totdeauna și nu uita că deși totul e trecător eu am trecut prin viața ta cu dorința de a rămâne !

Femeia fericită este rezultatul unui bărbat devotat

Nu vorbesc despre un câine credincios, ci despre un bărbat care pune respectul drept piatră de temelie a unei relații. Vorbesc despre acela care are un cuvânt de spus în fața femeii și care îi mai deschide ochii spunându-i totul pe șleau.

Nu vorbesc despre bărbatul a cărui minte este îngrădită de existența unei femei în ale cărei grații încearcă să intre pentru a o ține aproape, vorbesc despre cel care realizează că o relație o poți păstra vie doar având la bază niște principii sănătoase.

Nu vorbesc despre a ține femeia în puf ca pe-o prima donnă, ci de acel bărbat capabil să fie corect față de cea a cărei suflet îl ține în palme. Știi, trebuie să fii acela care nu uită că unei femei degeaba îi mângâi capul dacă nu știi cum să-i pătrunzi mintea și să-i trezești interesul.

O femeie degeaba are alături un bărbat care știe să-i sărute buzele dacă pe ale lui stau așternute minciunile grămadă. Și, încă ceva, degeaba îți folosești mâinile pentru a atinge pielea unei femei dacă nu-i poți ține sufletul în palme.

Femeia fericită este aceea care nu urcă bărbatul pe un soclu, ci care îl vede drept egal. Femeia fericită este rezultatul unei relații în care există mai mult „noi” și mai puțin „eu” și „tu”, o relație în care bărbatul și femeia nu gândesc la fel, dar, cu siguranță, au învățat de-a lungul timpului să gândească împreună. Au învățat că respectul nu se impune, ci se câștigă.

Un bărbat devotat, cu siguranță, este un bărbat împăcat cu propria condiție știind că mințind, nu face altceva decât să se înșele singur și să piardă – timpul, veridicitatea și, cel mai important, respectul unei femei pe care a iubit-o cândva.

O femeie fericită este rezultatul unui bărbat care știe să-i readucă zâmbetul pe buze în cele mai grele momente, care știe că fericirea se împarte și, totodată, se întreține de amândoi și în ochii căruia este cea mai frumoasă!

E atât de trist

E atât de trist că oamenii sunt grăbiţi.
E atât de trist că mulţi au uitat de „mulţumesc „şi „te rog”.
E atât de trist că alergaţi undeva şi nici nu ştiţi unde.
E atât de trist că aţi uitat să iubiţi sincer, profitaţi şi vă bateţi joc de suflete minunate.
E atât de trist că vă vindeţi sufletul pentru haine şi hârtii valoroase, uitând că sunt doar nişte haine şi hârtii.
E atât de trist că sunteţi imuni la durerea altora.
E atât de trist că părinţii sunt omorâţi şi bătuţi de proprii copii.
E atât de trist că oamenii s-au transformat în stane de piatră.
E atât de trist că oamenii zâmbesc doar în poze.
E atât de trist că oamenii au grijă de viaţa altora şi nu de a lor.
E atât de trist că oamenii au uitat să se bucure de lucruri mărunte.
E atât de trist că, copii nu ştiu să îşi respecte părinţii, iar părinţii nu-şi asumă faptul că un copil nu e o pisică pe care o poţi alunga după uşă când îi este foame.
E atât de trist….
Şi totuşi mai există suflete care cred în iubire.
Mai sunt oameni care scriu câte o poezie.
Mai sunt „nebuni „care admiră cerul.
Mai sunt oameni care respectă adevărul.
Mai sunt oameni care iartă…
Mai sunt oameni fără măşti.
Mai sunt oameni care nu pun preţ pe haine, pe averi, ci pun preţ pe ceea ce înseamnă suflet.
Mai sunt oameni care îţi dau aripi.
Mai sunt oameni de calitate.
Iar asta mă face să cred că datorită lor acest pământ încă mai există.